Beneath a ceiling of mechanical quince leather,
children shatter time into triangular shards,
hurling it into the Pestmas tree-
a machine of vegetal organs,
where ornaments weep soft knives.

The fire begins to speak foreign tongues,
a dialect of square ash.
Branches twist into blue tentacles,
wrapping the air like a poisoned ribbon.
The children laugh with TV-bricked eyes,
tossing ice dolls into the orange vortex.

“What does fire taste like?” asks the smallest one,
while a cellophane specter
willingly casts its wings into the imaginary pan.
The smoke devours itself, a loop of hunger,
and on the floor, shadows start feasting on the walls.

The children become the memory of shredded paper,
circling above their incandescent supper.
The fire whispers freshly flavored tales,
and they reply in chorus, without harmony,
embraced by a Celebration seen by no one.

In the end, only ash.
A hoary ocean, calm as a broken mirror,
where the children dive together
to fish out a great cup of kites.

~

Saloane SCRUM

Sub tavanul din piele de gutuie mecanică,
copiii sparg timpul în bucăți triunghiulare,
îl aruncă în bradul de Crăciumă-
o mașinărie de organe vegetale,
din care globurile plâng cuțite moi.

Focul începe să vorbească limbi străine,
un dialect al scrumului pătrat.
Ramurile devin tentacule albastre,
înfășurând aerul ca o panglică otrăvită.
Copiii râd cu ochii tele-zidiți,
aruncând păpuși de gheață în vârtejul portocaliu.

“Ce gust are focul?” întreabă cel mai mic,
în timp ce un spectru de celofan
își aruncă de bună voie aripile în tigaia imaginară.
Fumul se înghite pe sine, o buclă a foamei,
iar pe podea, umbrele încep să mănânce din pereți.

Copiii devin memorie de hârtie forfecată,
zboară în cercuri peste cina lor incandescentă.
Focul le șoptește povești nou aromatizate,
iar ei răspund în cor, fără armonie,
îmbrățișați de o Sărbătoare pe care nimeni nu o vede.

La final, doar scrum.
Un ocean gri, calm ca o oglindă spartă,
în care copiii se aruncă să-și caute împreună
o cană mare de zmee.